Sînt sau în curînd vor deveni tătici, dar au venit la armată. Cu cea mai mare sinceritate zic că mi-a făcut o deosebită plăcere să discut cu aceşti tineri care sînt încadraţi în serviciul militar în termen în Brigada „Moldova” dislocată la Bălţi şi care sînt sau vor deveni în curînd tătici. Nu îmi pot explica de ce. Poate pentru că se ascunde ceva frumos în inimile lor sau pentru că vestea că vei deveni tătic (sau mămică) îţi dă peste cap majoritatea planurilor plămădite din timp, iar destinul ţese valori şi sentimente mult mai rezistente. Tocmai de aceea mi-am odihnit pentru cîteva minute privirea pe feţele acestor militari. Sînt trei la număr. Iurii Ignat este originar din satul Chircăeşti, r. Căuşeni. Cînd a plecat de-acasă, a lăsat soţia însărcinată în jumătate de termen. „Mi-a spus medicul că de ziua mea, voi primi în dar o fetiţă”, zice Iurii cu o mîndrie de nedescris. „Deja ne-am gîndit la un nume — Alexandrina, pentru că numele există şi în cartea sfîntă”, tînărul continuă să ne povestească cu gingăşie despre copilul care urmează să vadă lumina zilei. Aşteptarea este grea cînd te afli departe de cei dragi. „Sînt permanent cu gîndul la ele. Îmi fac griji pentru cum se descurcă fără mine, cum se simt, ce mănîncă, la ce se gîndesc. Sînt un client fidel al aparatului de telefon public fixat lîngă punctul de control şi atunci cînd am liber — de la 17:00 la 19:00 — sun acasă să văd ce mai fac, să aud vocea soţiei care este studentă în anul 1 la medicină. Pentru că însuşesc obligaţiunile şi intru des în serviciul de gardă, în fiecare lună plec acasă. Iar cel mai mult mă mîndresc cu soţia mea şi că o să devin foarte curînd tătic. Pe toţi băieţii cărora le este frică de armată îi îndemn la mai mult curaj, pentru că armata te învaţă să priveşti viaţa altfel — cu cîţiva paşi înainte”, zice Iurii Ignat care, la acest moment, cu siguranţă este tătic, eveniment remarcabil din viaţa fiecărui om, de aceea îi transmitem sincere felicitări. Grigore Avramenco era tătic la momentul cînd a decis să îndeplinească serviciul militar în termen. De ce a dorit, totuşi, să facă armata? „Pentru cariera militară”, zice Grigore, care este originar din satul Bulboaca, r. Anenii Noi. Atunci cînd soldatul Avramenco a intrat în unitate, fetiţa lui a păşit într-o altă „cazarmă” care se numeşte viaţa. De atunci s-au scurs cinci luni. „Îmi este foarte dor de ea. În lunile de iarnă, soţia nu putea să mă viziteze, de frică să nu se îmbolnăvească copilul, de aceea, în această perioadă am dus dorul cel mai mare. Îmi place mult armata. Nu vreau să mă despart de ea, dar în acelaşi timp vreau să fiu cît mai aproape de familie, de aceea, cînd mă voi încadra în serviciul militar pe bază de contract, voi cere transfer în capitală”, spune Grigore.

 

În atîtea nopţi lungi, atîta dor în inimă se ascunde chipul copilului. „Port întotdeauna fotografia băiatului meu la piept, oriunde aş merge”, zice un alt protagonist al nostru. Ilie Babiliuc are un copil de 2 ani şi totuşi a decis să facă armata, pentru că a avut o datorie de îndeplinit, cea faţă de patrie şi de popor. „Nu am vrut să fiu ca cei care se eschivează de la serviciul militar în termen. Îmi place armata şi era de datoria mea să trec prin ea”, zice Ilie.

 

De aceea zic că am avut o deosebită plăcere să discut cu aceşti tineri, pentru că au avut curajul să jongleze cu destinul — sînt tătici şi militari în termen în acelaşi timp şi merită admiraţia noastră. Iar noii-născuţi poate vor moşteni inima tăticilor lor — inima de luptător.