Militarii moldoveni duc pacea în lume

Istoriile militarilor moldoveni care participă în misiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, OSCE, NATO nu sunt despre Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, ci despre călduri insuportabile, responsabilitate maximă, pericolul iminent al morţii, nopţi nedormite şi şocuri culturale revers. Şi toate astea de dragul unui „botez al focului”, căci fără o misiune riscantă nu acumulezi experienţă adevarată şi atunci degeaba te mai numeşti militar, spun ei.

Locotenentul Alexandru Gangan a revenit în septembrie din Kosovo, unde a făcut parte din primul contingent de militari moldoveni ai Armatei Naţionale, care au participat la misiunea KFOR din această ţară. Aflat timp de jumătatre de an într-o zonă de conflict, unde pericolul te paşte din orice colţ, pentru militar cel mai mare stres a fost, de fapt, grija faţă de colegii săi.

„Mă gândeam la ei, apoi la mine”

„Eu am fost comandantul unei grupe şi aveam în subordinea mea nouă oameni. Fapt pentru care mă gândeam mai întâi la ei şi apoi la mine. Stăteam cu grijă atunci când plecau în patrulare pentru că răspundeam de viaţa lor. Eram într-un stres continuu, mai ales că e o zonă de conflict şi nu ştii de unde poate să-ţi sară iepurele”, explică militarul, care a fost specializat pe misiuni de securitate şi pază a obiectivelor militare şi de patrulare.

Militarul povesteşte că a nimerit în diferite situaţii destul de dificile, doar că „arma” cu care le-a rezolvat a fost calmul şi pacea, aşa cum prevede şi misiunea. „În Kosovo, de 15 ani este conflict. Situaţia încearcă să fie ameliorată, dar oricum sunt piedici. Se întâmpla când erau oamenii împuşcaţi, deşi nu am văzut să se tragă în faţa mea. Noi interveneam în urma unui accident. Permanent ieşeam în patrulare, diferite misiuni şi antrenamente zilnice. M-am ciocnit cu probleme şi întrebări dificile: anumite persoane veneau şi cereau ajutoare umanitare, financiare, iar tu trebuia să le explici că misiunea militarilor e alta”, specifică locotentul Alexandru Gangan.

Un vis împlinit

Deşi clima şi relieful nu se deosebeşte prea mult de cea a Republicii Moldova, locotenentul a rămas profund uimit de peisajele pitoreşti din Kosovo, dar cel mai tare — de bunătatea locuitorilor. „Am fost dislocaţi alături de oraşul Peci, într-o bază militară predominată de italieni. Primul lucru de care am rămas impresionat au fost munţii. Natura de acolo e uimitoare. Şi tot impresionat am rămas de bunătatea oamenilor, care au fost foarte primitori şi bogaţi în suflet. Unii dintre localnici lucrau în baza militară şi chiar ne salutau în limba română, respectiv şi noi am învăţat câteva fraze de salut în limba lor”, povesteşte Gangan.

Misiunea din Kosovo va rămâne o amintire vie pentru locotenentul Gangan, mai ales că e şi prima, iar dacă îşi doreşte să mai plece în altele, militarul a răspuns printr-un zâmbet afirmativ. „Am dorit să plec într-o astfel de misiune, deoarece e un vis al meu, care l-am avut cu zece ani în urmă, când am păşit pragul unităţii militare. Pericolul ne înconjoară permanent şi poate să se întâmple ceva fatal cu noi şi acasă”, a conchis Gangan.

În ţara râului Nil

Sudanul de Sud, Africa — o destinaţie exotică, de care cu greu s-a despărţit colonelul Ion Răilean. Pe parcursul unui an de zile a fost martorul indirect al masacrului din Juba, care s-a soldat cu sute de morţi, dar nici cuvintele „holeră”, „şerpi veninoşi”, „copii cu mitraliere în mâini gata să-ţi tragă un glonte în cap”, „ţânţarul de malarie” şi „condiţii de antisanitărie” nu-i sunt străine.

„Misiunile respective sunt gândite foarte bine. Mai întâi am stat vreo două săptămâni în Uganda; acolo am trecut şi nişte cursuri aprofundate despre misiune, sarcinile noastre şi despre populaţia băştinaşă, ca să ne obişnuim cu modul de viaţă şi condiţiile din Africa. După care am ajuns în Sudanul de Sud, a cărui imagine este cu mult mai inferioară decât cea pe care a oferit-o Uganda. Într-un cuvânt — sărăcia e la ea acasă”, îşi aminteşte militarul, a cărui bronz pronunţat de pa faţă îi confirmă misiunea.

Deşi Moldova e considerată cea mai săracă ţară din Europa şi pe acelaşi picior de egalitate cu economia mai multor state din Africa, militarul crede că, spre deosebire de condiţiile de trai din Sudanul de Sud, ţara noastră o regină. „Sunt sătucuri care au în componenţă nu mai mult de 20 de case din paie. E drept că oamenii nu umblă îmbrăcaţi în frunze, dar nu există sanitărie. În râul Nil îşi fac treburile, iar peste cinci minute vin din acelaşi loc şi iau apă, pe care o beau şi o folosesc în alimentaţie. Dacă nu ar fi ajutoarele umanitare, care vin din toată lumea, păi acolo ar fi dezastru”, povesteşte şi acum surprins Răilean.

Sudanul de Sud, născut din violenţă

Totuşi, colonelul crede că ţara ar avea un potenţial mare de dezvoltare, dacă mentalitatea oamenilor s-ar schimba, aşa cum e plauzibil şi pentru moldoveni. „Sunt foarte războinici, adică agresivi şi din această cauză nu cultivă nimic şi nu cresc animale. Au pământuri foarte roditoare şi bogăţii de petrol. Ei motivează că nu se merită să te speteşti muncind, deoarece vin rebelii sau chiar între ei începe vreun conflict şi distrug totul, violează şi omoară. De aceea, şi casele sunt din paie, fiindcă e mai uşor după un atac să cari cu tine bocceluţa cu haine şi să-ţi construieşti din nou o colibă. Acolo, femeile şi copii muncesc, iar bărbaţii, mai des, umblă cu păhărelul prin sat. Aşa că expresia „moldovenii sunt beţivi” nu e adevărată, explică militarul.

Ion Răilean, împreună cu alţi colegi din zeci de ţări ale lumii, pe parcursul a 365 de zile, a fost puntea de legătură dintre forţele guvernamentale şi populaţie, ca să-i convingă să nu se mai atace. Deşi a nimerit pe mâna acestora, gata să fie măcelăriţi, militarul, care nu are dreptul să poarte nici măcar o bâtă sau un cuţit, nemaivorbind de armă, a reuşit să-i „hipnotizeze” pe rebeli prin bunătate.

Imagini desprinse din film

„Nu am nimerit în mijlocul conflictelor de acolo. Totuşi, într-un sătuc, câţiva din armata lor, nu rebelii, ne-au interzis să patrulăm. Noi nu am insistat şi am plecat. După zece minute ne-a ajuns din urmă o maşină plină cu africani, exact cum vedeţi în filme — înarmaţi cu arme şi urlete. Ne-au aliniat într-un rând pe noi, pacificatorii ONU, şi ne-au pus puştile în piept. În asemenea cazuri ştiu că nu e bine să—i provoci. Peste jumătate de oră ne-au lăsat în pace”, îşi aminteşte colonelul, care pe parcursul misiunii a mai raportat superiorilor şi despre copii de 12 ani, care se plimbau cu mitraliere în spate prin zonă.

Masacrul din Juba, capitala Sudanului de Sud, care a vut loc în decembrie anul trecut, îl emoţionează şi acum pe militar, chiar dacă a participat indirect. Sutele de cadavre împrăştiate pe câmpuri, din care o hienă sau un vultur „muşcă” lacom, sunt imagini desprinse parcă din filmul „Hotel Rwanda”.

Vitele la putere

„Durere, multă durere a fost acolo. Strigătele femeilor, care îşi căutau copiii sau bărbaţii printre corpurile umane intrate în putrefacţie, te cutremurau. Din această cauză s-a răspândit şi holera, pentru că nu au îngropat cadavrele la timp, pentru că nu există sanitărie, nici chiar în spitale condiţiile nu sunt mai bune — un pat din sârmă şi fără saltele sau cearşafuri”, spune Ion Răilean.

Pe lângă aceste imagini sumbre, colonelul îşi aminteşte şi de momentele frumoase pe care le-a trăit printre băştinaşi, ale căror legi se deosebesc cu mult de cele ale R. Moldova. „Acolo femeia se căsătoreşte cu bărbatul care dă mai multe vite şefului tribului, maxim 15 vite. Un caz de omor se rezolvă simplu. Dacă un bărbat, la o ceartă, l-a omorât pe amicul de pahar, vine poliţistul local şi îi cere nişte vite şi, astfel, cazul s-a închis. Vitele sunt tare preţuite şi e bogat acela care are mai multe. Dacă unul dintre fraţi decedează, atunci cel rămas în viaţă e obligat să ia văduva de nevastă, chiar dacă e însurat”, povesteşte Răilean.

Aceste amintiri palpitante întrezăresc o brumă de tristeţe pe chipul colonelului, fiindcă ar mai vrea în astfel de misiuni, doar că lasă loc şi celor mai tineri. „A fost nemaipomenită misiunea, chiar dacă eşti la un pas de moarte uneori. Dar numai aşa aduni experienţa de care are nevoie orice militar” — cuvintele colonelului se împletesc parcă cu strigătele copiilor din Sudanul de Sud, care ţipă de bucurie când văd un cawagia (în traducere — omul alb).

De unde vine căldura?

Pentru comandantul Batalionului de Geniu, Adrian Efros, misiunea din Irak a fost una „toridă”. Chiar dacă au trecut şase ani de când a debarcat pentru prima dată pe pământurile arabe, mai ţine minte şi acum prima zi. „Am ajuns la ora trei dimineaţa în baza militară din oraşul Mosul, Irak. Credeam că am căzut într-un cuptor încins. Ne încurajam între noi, militarii, că toată căldura vine de la motorul avionului şi atunci când vom ateriza temperatura se va schimba, dar nu a fost aşa. De la începutul misiunii şi până la sfârşit am lucrat la 45 de grade Celsius, cu cască şi costumul de genist, care cântăreşte 30 kg”, povesteşte militarul.

A ales să plece acolo, pentru că experienţa pe timp de pace nu o poţi acumula decât în astfel de misiuni. „Misiunile sunt riscante, dar îţi oferă o experienţă de neuitat, fiindcă e una când citeşti din cărţi despre zonele de conflict sau război şi alta e atunci când tu participi nemijlocit şi vii cu exemplul personal. Dacă nu treci printr-un ‚botez al focului’, degeaba te numeşti militar. Totodată, în urma acestor misiuni planifici mai repede un incident pe viitor”, explică Efros.

O varietate de explozibil

Misiunea colonelului nu a fost deloc uşoară, la fel cum e şi profesia de genist. Timp de patru luni a lichidat, împreună cu comandamentul de moldoveni, 7314 de obiecte explozibile şi a cercetat 168 de hectare. „Misiunile pe care le am în Republica Moldova nu se deosebesc cu mult de cea din Irak. Diferenţa o face materialul explozibil. Dacă în Moldova sunt muniţii germane, atunci pe teritoriul Irakului au fost din Israel, Italia, Iugoslavia, România — o gamă variată de explozibil”, explică militarul.

Adrian Efros nu a participat la luptele directe care se dădeau în Irak; din cauza bombardamentelor au fost evacuaţi în locuri sigure.Colonelul menţionează că fără prezenţa militarilor din misiunile de pacificare, viaţa localnicilor ar fi dificilă. „Oamenii din zonele de conflict sunt foarte neajutoraţi şi lipsiţi de siguranţă, de aceea e important ca să simtă sprijinul în astfel de situaţii. Misiunile respective vin ca o modalitate de încetare a conflictului care ameninţă stabilitatea regională, pacea şi securitatea internaţională, unde militarii sunt neînarmaţi sau poartă doar arme uşoare. Am întâlnit mulţi localnici şi am rămas impresionat de sentimentele lor de patriotism, sunt foarte buni şi prietenoşi”, zice el.

Palatal lui Hussein şi sărăcia

Totuşi, militarul a rămas impresionat şi de condiţiile de trai din Bagdad. „Nu am avut acces liber în oraş, am fost păziţi pe toată perioada. Dar în timpul deplasărilor dintr-o localitate în alta mi-am putut face o mică împresie despre Irak. Deşi este o ţară bogată nu am văzut bogăţii, decât în Bagdadul. Oraşul se poate lăuda cu palatul lui Hussein, care e chiar impozant, dar în jur e sărăcie — case din lut, fără acoperişuri, oameni necăjiţi. Nici moschee nu am văzut, doar în fotografii. În schimb, am gustat pâine de-a lor şi orez”, îşi aminteşte Efros.

Milităria este o pasiune încă din copilărie, când a pozat în costum de mareşal. De atunci a păstrat poza, amintirea şi dorinţa de a transforma pasiunea într-o realitate. „Poza o păstrez şi astăzi în biroul meu şi îmi dau seama că de la această fotografie a pornit totul. Cariera de militar nu e uşoară, doar că trebuie să-ţi placă acest tărâm şi să fii înzestrat cu un sentiment puternic de patriotism şi sacrificare, să iubeşti valorile ţării, mândria faţă de trecut. Totodată, să nu te temi să iei decizii rapide. Bărbatul militar trebuie să fie curajos, flexibil şi să se orienteze rapid”, încheie Adrian Efros.

Din 1997 până acum, peste 200 de militari moldoveni ai Armatei Naţionale au participat în operaţiuni de menţinere a păcii sau umanitare, sub egida OSCE, ONU şi NATO. Angola, Congo, Eritreea, Georgia, Irak, Pakistan, Sahara Occidentală (Maroc), Sierra Leone, Sri Lanka, Sudan, Turcia, Cote d’Ivoire, Liberia, Sudanul de Sud, Kosovo şi Uganda sunt ţările une au ajuns militarii moldoveni.